Drepturi

Prevederi legale privind combaterea violenței în familie

23 iunie 2017

Parlamentul României a adoptat Legea nr.35/2017 din 27 martie 2017 cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată, privind completarea art. 23 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

După alineatul (3) al articolului 23 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

“(4) Prin aceeaşi hotărâre, instanţa poate dispune luarea unei măsuri de control al respectării ordinului de protecţie şi pentru prevenirea încălcării acestuia, precum: a) obligarea agresorului de a se prezenta periodic, la un interval de timp stabilit de instanţă potrivit împrejurărilor, la secţia de poliţie competentă cu supravegherea respectării ordinului de protecţie; b) obligarea agresorului de a da informaţii organului de poliţie cu privire la noua locuinţă, în cazul în care prin ordin s-a dispus evacuarea lui din locuinţa familiei.”

Ordinul de protecție este o hotărâre judecătorească emisă în procedură de urgență prin care sunt luate măsuri imediate și necesare în scopul de a proteja integritatea fizică și psihică a victimei violenței în familie.

Ce măsuri de protecție se pot lua printr-un ordin de protecție?

Potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, cu modificările ulterioare, persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței că, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligații sau interdicții:

1. evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, măsură ce poate fi dispusă și în cazul în care agresorul este proprietarul locuinței;
2. reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei;
3. limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta este compartimentată astfel încât agresorul să nu vină în contact cu victima;
4. obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate;
5. interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;
6. interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima;
7. obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute.

Mai mult decât atât, instanța poate dispune și suportarea de către agresor a chiriei și/sau a întreținerii pentru locuința temporară unde victima, copiii minori sau alți membri de familie locuiesc din cauza imposibilității de a rămâne în locuința familială. Pe lângă măsurile menționate mai sus, instanța mai poate dispune consilierea psihologică obligatorie a agresorului sau poate recomanda efectuarea anumitor tratamente.

Care este durata ordinului de protecție?

În caz că judecătorul nu stabileşte o perioadă de valabilitate mai mică și hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de șase luni de la data emiterii ordinului. La expirarea duratei măsurilor de protecție, persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecție împotriva agresorului, dacă există indicii că, în lipsa măsurilor de protecție, viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol.

Reținem că…! Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție se stabilește de către judecător, fără a putea depăși șase luni de la data emiterii ordinului. 

Procedura privind obținerea unui ordin de protecție

Această procedură este scutită de taxa judiciară de timbru! Potrivit art. 25 alin. 3 din Legea nr. 217/2003, cererea pentru emiterea ordinului de protecție este de competența judecătoriei de pe raza teritorială în care își are domiciliul sau reședința victima. Cererea pentru emiterea ordinului poate fi introdusă de victimă personal sau prin reprezentant legal.

Cererea poate fi introdusă în numele victimei și de:

• procuror;
• reprezentantul autorității sau structurii competente, la nivelul unității administrativ-teritoriale, cu atribuții în materia protecției victimelor violenței în familie;
• reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie, acreditați conform legii, cu acordul victimei.

Pe parcursul demersurilor potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, victima poate renunța la cererea formulată împotriva agresorului, împăcarea părţilor înlăturând răspunderea penală.

După înregistrarea cererii, instanța este obligată să soluționeze cauza în termen de 72 de ore, pentru a nu se perpetua starea de pericol în care se află victima. În cazuri de maximă urgență, cererea poate fi soluționată chiar în aceeași zi.

După soluționare, hotărârea prin care se obține ordinul de protecție se comunică de către instanță părților implicate, și anume:

• victimei;
• agresorului;
• organelor de poliție – care vor supraveghea respectarea hotărârii de către făptuitor.

Încălcarea măsurilor impuse de un ordin de protecție reprezintă infracțiunea de nerespectare a unor hotărâri judecătorești ce se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Hotărârea prin care se dispune ordinul de protecție poate fi supusă recursului, în termen de trei zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor. Instanța de recurs poate suspenda executarea până la judecarea recursului, dar numai cu plata unei cauțiuni, al cărei cuantum se va stabili de către aceasta.

Plaiul mioritic ascunde drame și chiar tragedii care definesc o realitate dură, reflectată în statistici precum cele ale unui sondaj întocmit de INSCOP (Indicele Național al Serviciilor și Consumului Populației):

• 30% dintre români sunt de acord cu afirmaţia că „femeile mai sunt bătute şi din vina lor“;
• 6,4% susţin că „un bărbat care nu-şi bate femeia nu o iubeşte cu adevărat“;
• 7,3% sunt de acord cu afirmaţia că „femeia este proprietatea bărbatului“;
• 8,1% dintre respondenţi cred că „bătaia este ruptă din rai“.

România ocupă locul fruntaș în Uniunea Europeană la capitolul violența domestică. Cifrele arată că la fiecare 30 de secunde se produce o agresiune fizică asupra unei femei în țara noastră iar 3 din 10 femei au declarat că au fost abuzate fizic sau verbal. În realitate, însă, numărul lor este mult mai mare, deoarece aceste cifre oficiale cuprind doar cazurile care ajung în atenția autorităților, multe din persoanele aflate în astfel de situații nu au curajul să acționeze din diverse motive precum: teamă, rușine, manipulare emoțională, etc.

Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene a publicat rezultatele unui studiu privind violenţa împotriva femeilor arătând amploarea abuzurilor suferite de femei acasă, la serviciu, în public şi online. Studiu se bazează pe interviuri cu 42.000 de femei, 1500 în fiecare ţară, inclusiv România. În cadrul anchetei femeile au fost întrebate despre experienţele de violenţă fizică, sexuală şi psihologică pe care le-au trăit, inclusiv incidente de violenţă în cuplu („violenţă domestică”), despre urmărirea în scopul hărţuirii şi hărţuirea sexuală, precum şi despre rolul jucat de noile tehnologii în experienţele de abuz pe care le-au trăit femeile. De asemenea, s-au pus întrebări despre experienţele de violenţă trăite în copilărie. Circa 27% dintre femei au fost supuse în copilărie (înainte de vârsta de 15 ani) unei forme de abuz fizic de către un adult.

Din datele studiului reiese că:

• una din 10 femei a suferit o formă de violenţă sexuală începând cu vârsta de 15 ani, iar una din 20 a fost violată;
• una din cinci femei a fost supusă violenţei fizice şi/sau sexuale de către partenerul de viaţă actual sau anterior;
• una din 10 femei declară că a fost supusă unei forme de violenţă sexuală de către un adult, înainte de a împlini 15 ani.

Hărțuirea sexuală este o experiență omniprezentă și obișnuită pentru multe femei din UE. De exemplu, una din cinci femei a trăit experiența neplăcută a atingerii, îmbrățișării sau sărutului împotriva voinței ei, începând de la vârsta de 15 ani, iar 6% dintre femei au trăit acest tip de hărțuire de cel puțin șase ori începând de la vârsta de 15 ani. Dintre femeile care au trăit experiența hărțuirii sexuale cel puțin o dată începând de la vârsta de 15 ani, 32% au indicat un coleg, un șef sau un client drept autor(i).

Între 74% și 75% dintre femeile cu pregătire profesională sau aflate în posturi de conducere de vârf au trăit experiența hărțuirii sexuale pe parcursul vieții, iar una din patru dintre aceste femei s-a confruntat cu hărțuirea sexuală în cele 12 luni premergătoare anchetei. Trebuie recunoscut faptul că femeile cu pregătire profesională aflate în posturi de conducere sau alte posturi superioare sunt expuse riscului de hărțuire sexuală.

Una din trei femei au suportat un comportament abuziv din punct de vedere psihologic din partea partenerului de viață actual sau anterior. Acest comportament abuziv cuprinde:

• atitudini ca desconsiderarea sau umilirea respondentei în public sau într-un cadru privat;
• impunerea interdicției de a părăsi casa sau încuierea femeii în casă;
• obligarea femeii să urmărească materiale pornografice împotriva voinței ei;
• sperierea sau intimidarea deliberată;
• amenințarea cu violența sau amenințarea că altcineva dintre cei care îi sunt dragi va avea de suferit.

Per total, 43% dintre femei au suferit o formă de violență psihologică din partea unui partener de viață.

Circa 5% dintre femei au fost supuse violenței economice în relația lor actuală, iar 13% dintre femei au suferit o formă de violență economică în relațiile din trecut. Aceasta se referă la situații în care partenerul o împiedică pe femeie să ia decizii independente privind finanțele familiei sau îi interzice să muncească în afara căminului.

În urma anchetei reiese o imagine de abuz extins care afectează vieţile multor femei, dar care este în mod sistematic insuficient raportat autorităţilor. În acest sens Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene dorește sensibilizarea cu privire la violența împotriva femeilor și încurajarea raportării unor astfel de cazuri, urmărim promovarea diferitelor campanii care să le vină în ajutor victimelor.

Cadrele medicale pot juca un rol important în identificarea și prevenirea cazurilor de violență împotriva femeilor. De exemplu, ancheta indică faptul că femeile însărcinate sunt vulnerabile la violență; dintre femeile care au suferit violențe provocate de un partener anterior și care au fost însărcinate în timpul acelei relații, 42% au suferit violențe din partea acelui partener în timp ce erau însărcinate. Trebuie clarificate regulile de confidențialitate, astfel încât cadrele medicale să poată aborda și semnala abuzul. În sprijinul acestei afirmații, ancheta arată că 87% dintre femei ar considera acceptabil ca medicii să pună în mod sistematic întrebări despre violență în cazul în care pacienta prezintă anumite leziuni sau caracteristici.

Cu toate acestea, trebuie menţionat că numai 14% dintre femei au raportat poliţiei cel mai grav incident de violenţă în cuplu şi numai 13% au raportat poliţiei cel mai grav incident de violenţă provocat de altcineva decât partenerul de viaţă.

Conform studiului, cele mai multe femei care recunosc că sunt afectate de violenţă fizică şi sexuală sunt în ţările ca Finlanda, Danemarca şi Letonia.

Conform studiului, în România s-au identificat următoarele date: 30% dintre femei spun că au fost afectate de violenţa fizică sau sexuală la un moment dat în viaţă după vârsta de 15 ani, încadrându-se în media nivelului european ca și procentaj, astfel avem următoarele rezultate:

• 24% dintre femeile din România au fost supuse violenţei din partea partenerului,
• iar 14% dintre femeile din România au fost supuse violenţei din partea unei alte persoane decât partenerul,
• iar 24% dintre femeile din România spun că au fost supuse violenţei fizice sau sexuale de către un adult în copilărie.

Violenţa psihologică este evaluată în procente între 30 şi 39% dintre femei, 6% dintre femei au suferit violenţă sexuală din partea partenerului sau a unei alte persoane, în 97% dintre cazurile de violenţă sexuală agresorul fiind bărbat.

În concluzie, obținerea unui ordin de protecție reprezintă un mijloc de ocrotire a victimelor violenței în familie. Este o procedură unică, independentă de orice alt proces în care sunt implicate victima sau agresorul. Plângerile și sesizările anterioare ar putea constitui un mijloc de probă în astfel de situații, dar nu sunt în niciun caz condiții esențiale pentru obținerea acestui ordin.

Procedura obținerii unui astfel de ordin este relativ accesibilă, tocmai pentru a veni în sprijnul persoanelor agresate. Trebuie, totuși, să ținem cont de faptul că violența în familie este de cele mai multe ori greu de dovedit, iar soluționarea acestui demers în instanță este relativ scurt. Această perioadă scurtă de soluționare are dezavantajul unei restrangeri a posibilitații administrării de probe, astfel că la data intoducerii cererii victima trebuie să aibă deja pus la punct un probatoriu eficient și concret pentru a dovedi cele susținute în cerere.

Pentru a fi siguri de caracterul eficient al probelor propuse și pentru a beneficia de o asistență optimă pe parcursul întregului proces, cel mai bine ar fi să ne adresăm specialiștilor, pentru a prim ajutor în aceste situații delicate și foarte dureroase.