APLICAREA TEORIEI IMPREVIZIUNII ÎN CAZUL CONTRACTELOR DE CREDIT. SCURTE CONSIDERAȚII PRIVITOARE LA PREVEDERILE PROIECTUL DE LEGE NR. 10/2019 PENTRU MODIFICAREA LEGII NR. 77/2016 PRIVIND DAREA ÎN PLATĂ.

Obiectul prezentului articol este reprezentat de implicațiile juridice ale Proiectului de Lege nr. 10/2019, trimis Președintelui României în vederea promulgării asupra Legii nr.77/2016 privind darea în plata a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, analizate în coroborare cu teoria impreviziunii, având în vedere dificultățile apărute în practică cu privire la interpretarea art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată. Legea nr. 77/2016 are drept obiect reglementarea acelor situaţii apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să îşi execute obligaţiile asumate prin contractele de credit. Astfel, potrivit Expunerii de motive a legii, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate şi împărţirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit.

ASPECTE INTRODUCTIVE. ACCEPȚIA INSTITUȚIILOR JURIDICE INDCIDENTE.

Prima facie, considerăm că se impune să facem cunoscute insituțiile juridice incidente în prezentul studiu pentru o mai bună înțelegere a funcționării mecanismului dării în plată, și pe cel al impreviziunii.

Art. 1492 Darea în plată

(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată.[1]

Așadar, din interpretarea per a contrario a articolului antemenționat, constatăm că debitorul (consumatorul) se poate elibera prin oferirea unei alte prestații în locul celei datorate, dacă creditorul (instituția de plată) o acceptă.

Din economia art. 1492 din Noul Cod Civil și art. 4 din Legea 77/2016, identificăm următoarele condiţii cumulative pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată:

1. a) instituția bancară şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;
2. b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;
3. c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;
4. d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.
5. e) dacă executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea instituției bancare.
6. f) îndeplinirea condițiilor de formă pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului.

Cu privire la instituția impreviziunii, art. Art. 1271 din Noul Cod Civil prevede că, în cazul în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, parțile pot apela la instanța de judecată în vederea stabilirii echilibrului contractual, însă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții cumultative:

1. a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
2. b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
3. c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
4. d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.[3]

Cu toate acestea, Legea nr.77/2016 privind darea în plata a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, deși face vorbire în art. 11 despre situația echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, nu reglementează condițiile mecanismului impreviziunii, născându-se astfel următoarea ipoteză cu privire la reechilibrarea prestaţiilor în condiţiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului:

În situația unui împrumut în franci elvețieni, împrumutatul primind o sumă în această valută şi fiind obligat să o restituie în aceeași valută, constată că nu mai poate achita rata lunară ca urmare a majorării cursului valutar și va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului pentru stingerea datoriei. Instanța de judecată este învestită cu o acțiune având ca obiect constatarea stingerii obligațiilor născute din contractul de credit și pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic de înstrăinare a bunului imobil prin transmiterea dreptului de proprietate asupra acestuia de la reclamant (consumator) la pârâtă (instituția de credit).

În acest caz, instanța de judecată, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare.

Întrebarea care survine este următoarea: În lipsa unor dispoziții legale exprese în Legea 77/2016 care să prevadă condițiile impreviziunii, instanța de judecată sesizată ar putea să intervină în contractul părților și să prevadă modalitatea se va adapta contractul sau aceasta ar constitui o ingerință a instanței în contractul părților raportat la principiul prevăzut în art. 9 privind dreptul de dispoziţie al părţilor din Noul Cod de Procedură Civilă?

Considerăm că rolul judecătorului romano-germanic se apropie, în această ipoteză, de rolul judecătorului din sistemul common law, unde legea este elaborată de judecători prin decizii ale instanțelor și tribunalelor în cazuri individuale. În acest sens, judecătorul romano-germanic ar trebui să își exercite rolul activ și să intervină în contractul părților astfel încât să recreeze echilibrul contractual pe baza unor direcții concret conturate prin filtrul gândirii sale, raportat la situația de fapt expusă de părți, îndemnând acordarea unei importanțe deosebite precedentului, astfel încât pentru fapte similare se vor obține rezultate similare.

În Decizia nr. 623 din din 25 octombrie 2016, Curtea constată că « regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea, în condiţiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv – denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament – şi subiectiv – însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor. Din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de o parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. 2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.

Prin urmare, potrivit arhitecturii constituționale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândeşte un rol important în determinarea condiţiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale. »[4]

CONSIDERAȚII PRIVITOARE LA DECIZIA NR. 623 DIN 25 OCTOMBRIE 2016. PREVEDERILE PROIECTUL DE LEGE NR. 10/2019.

Chiar dacă Legea nr. 77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune, intenţia legiuitorului de a face aplicarea instituţiei impreviziunii reiese din art. 11 teza întâi care face referire la echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din Expunerea de motive a legii care foloseşte expresia „criză a contractului“.

Ținând seama că din cuprinsul Legii nr. 77/2016 privind darea în plată lipsește orice criteriu de stabilire ori de cuantificare dezechilibrului contractual, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art.11 teza întâi raportate la art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

S-a precizat faptul că instanţa de judecată este cea care decide fie adaptarea contractului, fie încetarea sa în forma pe care o hotărăşte, formă care poate merge până la preluarea de către instituția de credit a imobilului adus garanţie cu stingerea tuturor accesoriilor.

Supunem atenției dumneavoastră considerentele relevante din Decizia nr. 623 din data de 23 octombrie 2016, astfel:« În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege.

Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.

Aşadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit. »

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată stabilește condiţiile premisă ale incidenţei noului cadru normativ, care se pot constitui eventual în condiţii de admisibilitate a cererii introductive de instanţă, alături de dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa nicio condiţie specifică impreviziunii. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabileşte o impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situaţia premisă în efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condiţiile obiective sau subiective care caracterizează impreviziunea contractuală. Consecinţa directă este modificarea contractului în baza legii, intervenţia judecătorului fiind una strict formală, limitată la verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă are ca efect direct darea în plată.

În acest sens, legea înlătură controlul efectiv al instanţei de judecată cu privire la starea de fapt, rupe echilibrul contractului, instituind o prezumţie absolută a incapacităţii de executare a contractului de către debitor, şi elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ţinut de litera legii.

În Proiectul de Lege nr. 10/2019 pentru modificarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credit sunt prevăzute împrejurările pentru care este obligatorie constatarea incidenței impreviziunii.

Acest Proiect de Lege pare a aduce clarificările necesare cu privire la problematica înțelegerii și aplicării neunitare a condițiilor impreviziunii reținute de doctrină și jurisprudență și pare a aduce judecătorului din sistemul romano-germanic baza legală în temeiul căreia poate dispune adaptarea contractului de credit încheiat între consumator și instituția bancară.

În lumina modificărilor ce vor fi aduse Legii nr. 77/2016 privind darea în plată indentificăm următoarele situații excepționale și exteriore voinței părților, ce nu puteau fi avute în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului și fac excesiv de oneroasă executarea obligației consumatorului :

– atunci când cursul de schimb al monedei creditului a depăşit cu cel puțin 20% nivelul cursului din data contractării creditului;

– atunci când gradul de îndatorare al debitorului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de BNR;

– atunci când debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinația de locuință;

– atunci când sunt incidente alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual, în sensul art. 4 alin. (3). [5]

În pofida acestor situații expres menționate în curpinsul cererii, considerăm că o parte însemnată din cererile de chemare în judecată se va întemeia pe cea din urmă ipoteză, iar judecătorul din sistemul romano-germanic va trebui, din nou, în temeiul rolului activ, să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare într-un mod similar judecătorului din sistemul anglo-saxon.

În cele din urmă, opinia noastră este că judecătorul romano-germanic va trebui să intevină în contractul părților, în temeiul rolului activ al acestuia și să adapteze contractul plecând de la considerentele Deciziei nr. 623 din data de 23 octombrie 2016, analizate în coroborare cu principiul echității pentru salvgardarea contractului.

Curtea prevede liniile directoare în temeiul cărora instanța de judecată poate recurge la adaptarea contractului, susținând că „impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

Din cele de mai sus rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/ consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.

Remarcăm analiza edificatoare realizată de Dl. Liviu Pop în Tratatul de drept civil. Obligațiile: „Ne reține atenția tradiția extrem de bogată a dreptului german în această privință, unde teza impreviziunii a fost admisă încă din perioada interbelică și astăzi regelementarea uniformă a impreviziunii ca și cauză de revizuire judiciară (P.UNIDROIT art. 6.2.1.-6.2.3.), în PDEC(art. 6.111).[7] Această realitate legislativă a fost precedată de mai multe discuții în literatura de specialitate și de o jurisprudență națională extrem de contradictorie[8]. În susținerea adoptării tezelor impreviziunii au fost invocate numeroase argumente-clauza rebus sic stantibus este subînțeleasă(părțile s-au obligat sub condiția subînțeleasă că situația economică existentă în momentul încheierii contractului se va menține aceeași pe toată durata executării lui-în concluzie se poate spune că revizuirea judiciară a contractelor corespunde voinței prezumate a părților contractante. Toate contractele trebuie executate cu bună-credință și în conformitate cu echitatea or, solicitarea unei executări a contractului care a devenit ruinătoare pentru celaltă parte este contrară bunei-credințe și echității și reprezintă un abuz de drept;obligarea debitorului la executarea unei prestații devenite excesiv de oneroasă ar avea ca efect îmbogățirea fără justă cauză a creditorului.”[6]

Conchidem, plecând de la afirmația lui Epicur „Justiţia este un contract de oportunitate în care se intră pentru a preveni ca oamenii să lezeze sau să fie lezaţi.”, cu întrebarea: Va inteveni judecătorul romano-germanic în contractul de credit încheiat între părți pentru a restabili echilibrul și pentru a preveni ca oamenii să fie lezați astfel încât actul de justiție să fie realizat în concordanță cu realitățile sociale, dincolo de lacunele legislative?

————

[1] Art. 1492 Noul Cod Civil(Legea 287/2009)

[2] Art. 4 din Legea 77/2016 din Legea nr.77/2016 privind darea în plata a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite

[3] Art. 1271 din Noul Cod Civil(Legea 287/2009)

[4] Decizia nr. 623 din din 25 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său

[5] Proiectul de Lege nr. 10/2019 pentru modificarea Legii nr.77/2016

[6] Curs de drept civil. Obligațiile – Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu – p. 125-126.

[7] V.R. Zimmermann, The New German Law of Obligations. Historical and Comparative Perspectives, Oxford University Press, 2005, p. 45 urm.

[8] V.Jurisprudența citată și comentată de C.E.Zamșa, op.cit. p.239 urm.